nu credeam ca exista ceva pe lumea asta la care sa ravnesti din toate puterile. Stiu cum e sa-ti doresti ceva atat de mult incat sa-ti pierzi mintile, dar toate mi se par banale in comparatie cu ceea ce ravneam eu. Vreau haine, masina, faima, toti vrem lucruri materiale. Le vrem, le dorim si suntem in stare sa facem ORICE pentru a le avea. Apropo..."Prietenii stiu de ce:)))"
Dar sa ravnesti la un sentiment oare e posibil? Inhibarea, stresul si tot ceea ce inseamna Bucuresti m-au dus cu gandul la copilul din mine, la linistea pe care o am intr-un oras de provincie, la stresul invizibil ce il aveam acolo, la bogatia de sentimente ce le dezvoltam si ma invadau in nemarginirea locului.
Am facut tot posibilul ca pentru doua zile sa ma regasesc, sa-mi dezlantui sentimentele, sa fiu eu prin EA. Bucuria de a-i vedea nelimitarea si senzatia de sarat m-au facut sa-mi amintesc de adolescenta mea fericita, plina de soare si de nisip...
Am ajuns in locul care ma caracterizeaza...la mare, pe plaja, in adierea brizei linistite. Descrierea sentimentului e de nedescris. E unic. E senzational. Depaseste limitele unei placeri trupesti pentru ca se intersecteaza cu placerea

" Cand viata isi pierde directia ei fireasca, isi cauta alta."

Simt o schimbare. Simt un motiv. Un pretext. O neintelegere intre trup, minte si suflet. Trupul nu-si doreste nimic, ramane indiferent la orice atingere , este abstract, rigid, rece...



Mintea vrea o schimbare. Ea este obiectiva, simte realitatea si judeca corect durerea si suferinta. Nu ia o decizia pur si simplu. Mintea mea e tati. E dura, fara sentimente, concreta si obiectiva.
Sufletul e cald, monoton, linistit si subiectiv. Ceea ce este vechi pentru el este valoros, ce este nou, e dubios. El apartine deja cuiva, primul...si ultimul. Standard, indiferent de prejudecati. El este bun, conservator si iubeste asa cum mama ma iubeste pe mine. Sufletul e mama.
Oare mai pot reface legatura dintre mama si tata? Se mai pot impaca si sustine unul pe celalalt? Mai pot fi un intreg care sa ma linisteasca ?

"Nefericirea este arta poetica prin excelenta."

Azi nu scriu frumos. Azi ma doare orice. Azi capul imi este invadat de milioane de ganduri stinghere, melancolice si periculoase. Azi doare ce este nou, ce este departe, ce este material. Azi parcanici ceea ce este vechi nu mai este valoros, ci este doar o amintire valoroasa.
Frumosul zilei de azi este plansul.Si cuvintele spuse din ochi. Si zambetele false. poate si dorintele infumegate. In concluzie, imi revine acel sentiment omniprezent si inevitabil: ca nu mai vreau nimic!

Toate par atat de materiale....

nu-mi place de mine...sunt bonlava. Sunt inbolnavita de cuvinte, de tipat, de ura, de ura. Ma dor toate...tare de tot...dar cel mai profund simt durerea din suflet...simt cum ma apasa...cum ma arde...cum se stinge si ma darama. Simt cum linistea din camera ma izbeste, aud in tacere zgomote cumplite, tipetele lui, ura cu care imi vorbeste, revolta lui zgomotoasa. Aud amenintarile si blestemele repetandu-se si urmarindu-ma pas cu pas, gand cu gand...
Ma dor celelalte voci, celelalte intentii, dorintele neimplinite... Mi-e teama de dorintele patimase transfiguraye in rataciri...de timpul departat ce ma asteapta , de timpul lor creat si modelat de interes. Mi-e frica de mine, de complicitatea din mine, de resursele mele, de puterea trupului si a sufletului. Simt cum toate neputintele se reduc la una: acea de a iubi...

Stiu ca nu stiu nimic, dar stiu ca pot sti mai mult decat stiu. (Socrate)

iar apare in viata mea... apare mereu , desi eu nu realizez uneori. Este ea, mereu aceasi, dar in alte ipostaze.Se joaca cu mintea mea, ma provoaca, imi starneste interesul si pofta de imaginatie, creatie, iluzie si desfrau sentimental.

Cine te poate face sa contemplezi, sa-ti ridici sufletul spre inaltimi nebanuite si sa crezi ca poti spune orice?Cine iti creeaza acea imagine a realitatii doar prin cuvinte si nu imagini? Cine-ti smulge frumusetea cu care te-ai nascut si te face sa te gandesti ,ilt prea mult la suferinta?

Doar ea. Ea este FILOSOFIA.Ea ma face sa fiu cine sunt. Sa devin ceea ce cred. Ea scrie acum. Ea imi "violeaza" mintea si apare in numeroase evenimente la care i-au parte. Ea dispare si apare. Ea este visul realitatii. Ea te inalta spre El si e pur si simplu: EA prin Ea. Filosofie datorita filosofiei.

Totul dispare odata cu ea. Pare ireal, insa este intrutotul adevarat. E trist. Te rupe, te sfarma si te impinge in lumeaei...o lume nebuna de tot...asa cum reiese din muzicalitatea ei.

E super sa filosofezi. Ai un sentiment unic si maret. Chiar daca sufletul ti l-ai vandut de mult filosofiei, tot ea iti inlocuieste sentimentul de vinovatie cu un sentiment ce nu-l poti gasi la nimeni altcineva. Te particularizeaza si asta ne place.

Prima, dar nu ultima...postare:)

La inceput de drum...

Nu-mi vine sa cred ca a venit timpul sa fac public ceea ce gandesc si modul in care vad eu tot ce inseamna mediu inconjurator.
recunosc ca sunt o persoana introvertita atunci cand vine vorba de sentimente...nu-mi place "sa le afisez", sa le postez, avand impresia ca pierd ceva din mine...elimin intimitatea care ma defineste si pastrez un gol ce nu poate fi inlocuit...
In acelasi timp consider ca imi dezvalui exact slabiciunile,cea mai sensibila parte a mea, iar persoanele rele din jurul meu vor stii sa profite la un moment dat de ele.
In fine...sa privesc si partea plina a blog-ului...si anume...faptul ca imi impart cu voi emotiile, sentimente, amintirile si gandurile... iar un asftfel de lucru te face sa te simti minunat:)